Motivele respingerii cererilor de insolvență secundară
Aplicarea procedurii secundare de insolvență în România, conform Regulamentului (UE) nr. 848/2015, prezintă dificultăți juridice pentru creditorii societăților străine care operează prin sucursale. Aceste dificultăți se referă la capacitatea de folosință și la determinarea corectă a noțiunii de „sediu”. Lipsa unei strategii procedurale riguroase, care să includă citarea societății-mamă și respectarea mecanismelor de cooperare transfrontalieră, duce frecvent la respingerea cererilor ca inadmisibile.
Condiții pentru procedura secundară de insolvență
Judecătorul sindic din România trebuie să verifice dacă acțiunea inițiată în fața instanței străine este o procedură principală de insolvență, o condiție esențială pentru deschiderea unei proceduri teritoriale. Evaluarea trebuie să demonstreze existența unui sediu pe teritoriul român, conform regulamentului, care să fie un loc de operare stabil, cu activitate economică netranzitorie.
Provocările întâmpinate de creditorii români
Cererile de deschidere a procedurii secundare de insolvență sunt respinse, în general, deoarece instanțele consideră că acestea sunt formulate împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. Sucursala este privită ca un dezmembrământ fără personalitate juridică, iar starea de insolvență se verifică în raport cu societatea-mamă. Judecătorii confirmă că recunoașterea procedurii principale deschise în alt stat membru este automată și nu necesită publicare prealabilă.
Analiza practicii judiciare recente
Decizia nr. 6 din 15 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că, în cazul unui dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi determinată prin raportare la sediul acestuia. În consecință, instanța de executare competentă poate fi judecătoria din circumscripția sediului dezmembrământului.
Strategia procedurală recomandată
Pentru a evita respingerea cererii de deschidere a procedurii secundare, avocații recomandă formularea acțiunii direct împotriva societății-mamă și citarea acesteia atât la sediul principal, cât și la sediul sucursalei din România. Este crucial ca judecătorul sindic să notifice practicianul străin și să dispună măsuri de conservare urgente pentru a proteja activele locale.
Concluzie
Insolvența în România pentru societățile străine cu sedii secundare se dovedește a fi o procedură complexă, ce necesită o armonizare atentă între regulamentul european și legislația națională, pentru a asigura accesul creditorilor locali la activele debitorului și a depăși obstacolele legate de capacitatea de folosință a sucursalei.
